Cancerul de sân – cauzele psihice.
Exista subiecte tabu, subiecte despre care nu indraznim sa vorbim, la care nu cugetam sa ne gandim, pe care le respingem.
Vei crede probabil ca este vorba despre sex, insa nu este asa. Intradevar si sexul este un subiect tabu, cu care ne familiarizam ceva mai tarziu decat in mod normal, insa despre altceva vreau sa vorbesc si anume TEAMA DE MOARTE sau tanatofobia.
Nu intentionez sa te intristez, vreau sa intelegi ca tu ca fiinta la un moment dat nu vei mai exista. Moartea este ceva sigur, ce nu stim sigur este momentul cand va veni.
Dureros, stiu, dar este mai bine sa stii, sa te documentezi, sa afli, sa cunosti, sa integrezi si accepti acest eveniment la care vei lua parte fie ca vrei fie ca nu.
Te-ai nascut? Iti aduci aminte ca tu sa fi facut ceva pentru a te naste? Nu, ai aparut pur si simplu. Nu te-a adus barza, nu ai decis nasterea ta. Dintr-o data ai facut ochisori. La fel este si cu moartea, ea vine. Cand, cum, in ce conditii, nici tu si nici eu nu stim. Ce putem face este sa ne bucuram pana atunci de viata. Sa traim fiecare zi ca si cum ar fi ultima din viata noastra. Sa traim clipa prezenta, sa iubim, sa muncim, sa fim fericiti.
Cand eram copila, imi aduc aminte ca am fost pentru prima data la o ceremonie funerara.
Am facut pentru prima oara cunostinta cu un subiect misterios pentru mine. Am privit cum persoana decedata este bagata in goapa. Am privit cum pamantul este aruncat peste cosciug. M-am cutremurat. Ce-i asta? M-am intrebat in mintea mea! Cum mai respira? De ce pune pamantul pe el? Cum iese de acolo afara?
Atunci am aflat ca fiecare dintre noi vom muri. Imediat m-am intrebat „oare si eu voi muri?“ Si m-am intristat. Mi-am spus „nu se poate asa ceva!“. Eu voi trai mereu. Iluzii de copil. Mi se parea o poveste mincinoasa livrata doar ca sa fiu speriata si sa fiu cuminte.
Apoi cu trecerea anilor am pierdut tot mai multi oameni din jurul meu. Unii batrani, altii mai tineri. De cei batrani parca nu m-a durut asa de tare, pentru ca am inteles ca si-au trait viata. Mi-a parut rau in schimb pentu cei tineri care nu au apucat sa isi traiasca viata, sa isi implineasca visele si dorintele, de cei care au lasat suferinta in urma lor.
Asa mi–a intamplat acum 2 ani. O femeie cu toate inzestrata de la natura, casatorita, cu un copilas si un sot. O familie implinita.
Nenorocul a facut ca la 6 luni de la nasterea baietelului ei sa isi doreasca refacerea sanilor, prin implant mamar. A apelat la serviciile unui macelar de sani renumit, si a pornit procedurile medicale.
Eroare medicala sau ghinion, nu am idee ce s-a intamplat. Cert este ca dupa operatia estetica, a inceput sa se simta rau. Si-a facut un control medical si diagnosticul a fost de cancer mamar. A apelat la tratamente si ceea ce spera fiecare dintre cei diagnosticati cu cancer s-a intamplat. A fost declarata vindecata.
Fericita mamica si-a continuat viata mai departe, rasufland usurata ca destinul i-a mai oferit o sansa. Insa fericirea nu a durat mult, cancerul a inceput sa faca ravagii in corpul ei.
Imi aduc aminte si acum atat de proaspat. Eram la o cafenea unde ne intalneam des un grup de prietene si a aparut ea. Slaba, incercanata, fara puteri pentru ca se vedea, deabia respira. Noi toate cate eram ne-am uitat la ea lung si eram socate. Arata ca un cadavru. Ea probabil a simtit teroarea din ochii fiecareia dintre noi si a a spus „ ce va uitati asa la mine? Am vrut sa slabesc putin din solduri si uite cat de tare am slabit“. Nu voi uita niciodata glumita ei, facuta oarecum cu un tremur in voce.
Era in metastaza. Organismul ei era plin de celule canceroase. M-am intristat atat de tare vazand cum o femeie, in putere, in floarea varstei se stinge.
A mai trait 3 luni. Degeaba a incercat sa mai faca ceva. Era finalul. Chiar orice efort a fost in zadar.
Inainte de a muri cu cateva zile ne-a chemat in vizita la ea. Se vedea si simtea moartea in aer. Transmitea durere, era sfasiata. Nu doar ca pleaca din aceasta lume, ci si pentru ca isi lasa copilul singur, sotul, viata de care era atat de mandra. Isi dorea sa mai traiasca, insa stia ca orice ar face se va stinge.
Nu vreau sa stiu si nici sa ma gandesc ce a fost in sufletul ei, cata durere, cata suferinta, cata disperare!
Am privit-o in ultimele ei clipe. Nu cred ca exista ceva mai ingrozitor pe lumea asta deca sa vezi ceva ce seamana cu persoana pe care ai cunoscut-o cum se chinuie sa respire, cum se chinuie sa traiasca, cum se incovoiae de durere. S-a stins. M-a durut sufletul si ma doare si acum. Mereu ma gandesc la ea si la copilasul ei.
As mai putea scrie pagini intregi despre aceasta poveste, insa ceea ce vreau sa evidentiez, este ignoranta in care traim si felul in care ne batem joc de viata noastra.
De ce apare cancerul? Care este semnificatia?
Cancerul ca boala este cauzat de un soc emotional care surprinde individul total nepregatit“.
Cancerul la san, este rezultatul grijilor provocate de un conflict de tipul „mama-copil” sau „probleme cu partenerul”.
Numeroasele studii arata ca femeile, chiar şi atunci cand nu alapteaza, dezvolta tumori ale glandelor mamare, din cauza grijilor obsesive pentru binele celor dragi. A copilului care are probleme, a unui partener bolnav sau de grija unui prieten cu probleme.
Cu toate ca in aceeasi perioada, o alta prietena a suferit si ea un cancer, norocul a facut ca ea sa supravietuiasca. Cum si prin ce minune? Nu se stie, cert este ca se bucura de viata.
Undeva aceasta fiinta care acum se afla printre ingeri, in cer pentru ca acolo ii este locul a facut o greseala. Unde, cum de ce? Nu stiu. Ce stiu este ca ea nu a stiut poate dupa prima remisie a cancerului sa isi refaca eprubetele, sa isi analizeze viata sau sa isi faca ordine in ea.
Se spune ca atunci cand oamenii sufera de o boala incurabila trupul moare de fapt pentru ca aceasta este cea mai buna solutie. Acest computer viu de care dispunem intelege la nivel profund ca nu are destule sanse pentru a rezista.
Moartea este un fenomen normal ca si viata. Daca vrei sa stii ceva sigur in viata asta este ca la un moment dat vei muri. Ca vei fi, cine vei fi, ce vei avea, cum vei obitine ceva sau cat va dura? Sunt intrebari la care nu vei sti nicodata un raspuns sigur. Dar ca vei muri, tu si la fel si eu este foarte sigur.
Din pacate aceasta realitate este ignorata si negata. I se face reclama proasta, este vorbita de rau, cu tristete. Insa daca tinem cont de faptul ca toti ne ducem acolo, frica tinde sa dispara, putin cate putin.
Cand dormi tu stii sau esti sigur ca nu vei muri? Nu, nimeni nu stie. Moartea este un fenomen normal ca si somnul, iar oamenilor le place sa doarma si nicidecum nu sunt inspaimantati de ideea de a dormi mult si bine.
Sentimentul ca intradevar intr-o zi nu vom mai fi nu este ceva la face sa reflectam in fiecare zi, insa daca o privim ca parte a vietii, ca pe un proces normal nu ne mai sperie la fel de tare.
Daca ne obisnuim cu acest gand, daca suntem constienti de faptul ca in fiecare zi murim putin cate putin si asta inca de la nastere, atunci o putem privi cu mai multa detasare.
Se spune ca cine moare inainte de a muri nu mai moare dupa ce moare. Daca intelegem natura lucrurilor lucrurilor, atitudinea nu poate fi decat de dragoste, respect si atentie.
Ne astasam de lume, de lucruri, de corpul fizic. Toate aceste atasamente ne provoaca anxietate si teama de moarte.
Oamenii care sufera boli sunt fortati sa moara. Ei nu inteleg ca asta este dorinta corpului de a se stinge. Oamenii se impotrivesc bolilor grave si mortii, incercand pana in ultimile clipe sa faca ceva.
Durerea din fazele terminale ale bolii are legatura cu incercarea de a indeparta de fapt acest moment.
Dorinta corpului este de a fi in armonie cu natura, iar cel raspus de o boala incurabila lupta impotriva ei. Rezistenta face de multe ori acest proces foarte dureros, pe cand acceptarea senina a mortii atenueaza suferinta psihologica.
Organismul nostru are suficiente resurse de a face fata suferintei fizice insa este depasit cand are de luptat cu suferinta produsa de ignoranta si panica.
A muri poate fi un eveniment la fel de miraculos cu a ne naste cu conditia sa nu intervenim, adica sa il lasam sa evolueze singur.
Si atunci cum ramane cu „traieste fiecare zi ca si cum ar fi ultima?“, cum ramane cu „traieste clipa, momentul sau prezentul?
Ce vom lua cu noi masinile, casele cu trei etaje? Averile si pamanturile? Diplomele, studiile, banii, aurul? Posetele Prada, Gucci, hainele de firma Dior? Pantofii de pe raft? Cred ca fiecare dintre noi se gandeste la asta.
Tot ce acumulam ramane aici. Se vor bucura altii de lucrurile acumulate si dobandite cu efort si consum de energie, nervi, stres, lupte, compromisuri. Avere, mostenire, sau donatii. Cei care le vor primi vor dansa pe mormantul tau. Nici macar la lumina lumanarii. Pentru asta nu vor exista bani si oricum nu cred ca te mai incanta.
Daca stim ca viata noastra este limitata, daca stim ca zilele ne sunt numarate, daca intradevar suntem constienti, atunci de ce nu traim frumos?
In loc sa traim frumos, sa iubim frumos, sa crestem copii mandri si responsabili, de ce ne batem joc de viata facand compromisuri? De ce luptam mereu considerand ca viata este o lupta? De ce cautam sa ne razbunam?
De ce nu traim in armonie cu Universul, de ce nu facem fapte bune, de ce uram, mintim, judecam sau acumulam averi? La ce ne folosesc toate acestea daca stim si suntem convinsi ca nu luam nimic cu noi decat ceea ce iubim si traim?
Viata este o experienta pe care o putem privi ca pe o binecuvantare sau ca pe o pedeapsa. Daca o vedem ca pe o pedeapsa ne consideram victime a ceea ce ni se intampla. O respingem si si refuzam sa ne asumam responsabilitatea pentru ea. Daca este o binecuvantare. O acceptam si o folosim pentru a invata si transforma.
Viata noastra este o suma de alegeri. Tu ce alegi? Sa fii binecuvantat sau pedepsit?
Traieste frumos, bucura-te si minuneaza-te de acest miracol viata si nu uita ca in centrul vietii de afla iubirea. Ea este medicamentul miraculos pentru orice incercare.
Accepta viata cu seninatate, bucura-te de ea si traieste frumos conform legilor Universului, iar viata iti va zambi. Poate a facut-o de multe ori…dar ai fost preocupat de agonisire ca sa mai vezi.