De ce nu suntem fericiți?

De ce nu suntem fericiți?

Un intelept spunea ca viata poate fi o binecuvantare dar in acelasi timp si un blestem in functie de alegerile pe care le facem pana cand plecam din aceasta lume.

Cred ca nu mai este o taina pentru nimeni ca indiferent de ceea ce credem ca suntem, fiecare dintre noi pornim o aventura in cautarea fericirii si a starii de bine.

Nimic nu poate satisface mai mult fiinta umana decat un confort sufletesc, un confort mental si unul trupesc. Nu cred ca raul este o damnare, nu cred ca suferinta este un atribut neaparat al omului pacatos care scrasnind din dinti se va smeri si va ajunge pana la urma sa inteleaga ce este binele. Mai degraba as fi partizana teoriei ca „tot ceea ce este de neconvenit in viata asta pana la urma ni se datoreaza“. Ca atare singurul dusman real al omului este cel care il priveste din oglinda.

Unii oameni stiu sa traiasca, unora le este bine si atunci cand celorlalti din jur le este mai putin bine. Ma intreb ce-i anima pe astfel de oameni sa nu isi piarda zambetul niciodata? Uneori putem gasi raspunsuri, alteori putem invata de la cei care stiu despre ce eu vorbesc acum.

„Incearca sa nu fii un om de succes ci un om de valoare“

Este pentru noi ca oameni un blestem de a rostogoli raul in fiecare secunda a vietii noastre sau pur si simplu noi oamenii ne prostim atata de tare incat uitam cum e sa ne fie bine? Voi incerca in cele ce urmeaza sa pictez in amanunt cate ceva legat de asta. Daca ar exista un  blestem al speciei umane  inseamna ca ar exista si o lege prin care oamenii trebuie sa sufere. Si nu exista asa ceva.  In jurul nostru intalnim oameni care sunt fericiti, care stiu sa se bucure, care stiu sa traiasca viata si oameni care practic nu au nici o inchipuire sau intelegere  a fenomenului in care el insusi a nimerit deodata dupa 9 luni de viata intrauterina, adica viata.

Se trezesc ca atare in viata, intr-un cazan clocotitor extrem de mare. Tot timpul ceva apare, ceva dispare in conformitate cu anumite legi spirituale, psihologice, fiziologice, cosmice.

Apare o problema destul de mare si anume din ce cauza oamenii traiesc rau desi ar vrea sa traiasca bine si totusi nu reusesc? Unii oamenii intradevar traiesc rau, de foarte multe ori nu pentru ca ei asta vor ci pentru ca nu stiu cum sa faca ca lucrurile sa mearga mai bine.

Daca intrebam pe cineva la intamplare ce stie despre o masina, vom observa ca acel om va sti mai multe despre acest subiect decat despre el insusi.

Ce e sufletul, ce este mintea, ce este spiritul, ce este iubirea, ce inseamna asta si unde se afla, in interiorul sau exteriorul nostru sunt toate necunoscute.

Faptul ca nu stie nimic despre  el sau despre viata nu-l scuteste de la interactiunea cu viata, fie ca ne place fie ca nu. Ca atare noi oamenii preferam sa ne aflam intr-o zona de confort pentru ca asa am fost invavati de mici de catre parinti. Parintii ne-au invatat ca noi sa fim statui. Adica ne-au pus acolo si noi acolo trebuia sa ramanem.

Cred ca nu de putine ori am intalnit oameni care in ciuda faptului ca sunt saraci se afla intr-un confort sufletesc superior unui om bogat financiar sau material care de fapt inauntrul sau are un duh total nefericit.

Inca de mici parintii isi doresc ca odrasla lor sa fie previzibila sau predictibila. Previzibilitatea sau predictibilitatea dezvoltarii cresterii copilului este pentru parinti foarte importanta. Din aceasta cauza parintii vor face tot ce este posibil ca sa le fie lor confortabil, adica in viata sa nu se schimbe nimic brusc, sa nu apara schimbari bruste, adica copilul este previzibil.

Asta ii linisteste pe parinti, ei cresc o statuie. Copilul invata niste scheme dupa care trebuie sa actioneze sau niste tipare care trebuie sa se mentina. Parintii sunt linistiti ca cel mic nu face altceva decat stiu ei ca trebuie sa faca pentru ca altfel i-ar scoate din zona lor de confort.

Aceasta este modalitatea cea mai evidenta de stagnare. Nici parintii nu se dezvolta si nici copilul. Pe masura ce copilul creste, cei care sunt cel mai mult impotriva fericirii lui sunt chiar parintii pentru ca orice actiune pe care copilul o face spontan, de la sine alegere impotriva vointei sau viziunii parintilor asupra realitatii ii vor scoate pe ei din zona de confort, iar atunci ei vor face tot ce le sta in putinta sa ii opreasca din drum. In acest fel parintii inhiba orice dorinta de a mai face vreodata ceva spontan pentru ca in acest fel starile lor sufletesti ar avea de suferit.

Ca atare niciodata, nici un om nu se dezvolta daca nu iese din zona de confort!!!

Ce il conduce pe om pe cai gresite nu este dusmanul sau ci mintea sa.

Societatea este cea care ne tine prizonieri ai acestei zone de confort. In acest fel oamenii traiesc ca niste roboti, numai ca viata este ceva viu, spontan lipsita de orice predictibilitate. Lumea insasi contine in ea un sambure de paradox. Noi ca oameni putem imita orice este in natura, insa mai putin acest zvac de ne controlat care este viata insasi.

Si daca asa am fost educati si crescuti la un moment dat incepem sa cautam predictibilitatea. Cel mai elocvent exemplu este al celor care se casatoresc. Traiesc cu speranta ca odata ce si-ai declarat niste juraminte in fata altarului, lucrurile vor ramane pe vesnicie la fel.

Nu exista asa ceva, nimeni si nimic nu ne ofera nici o garantie ca vom trai pana la adanci batraneti cu el. Asta depinde in mare masura de noi cum stim sa cream acea relatie cu cum stim sa o intretinem.

Daca este sa intrebam un tanar casatorit ce trebuie, care sunt abilitatile si cunoasterea de care are nevoie pentru a intretine relatia cu partenerul vom ramane surprinsi ca nu stiu ce inseamna asta.

Nu cunosc ce inseamna a intretine o relatie dar au o relatie. Nu stiu ce inseamna a intretine o relatie, dar sa stie ce inseamna o relatie si ce presupune. Ceea ce partenerii cunosc asta fac, adica unul pe celalat vor incerca sa se introduca in zona fiecaruia de confort.

In acest fel tot timpul partenerii lupta unii cu altii din nevoia de siguranta, desi viata este total lipsita de siguranta pentru ca ea este spontana. Nimeni nu ne ofera nici o garantie ca ei maine vor mai exista.

De ce noi oamenii suntem atat de talentati de a fi preocupati de ce se va intampla maine? Asta apropo de siguranta. A vazut cineva o pasare care sa se preocupe de asta? Se gandesc ele vreodata ce vor manca si totusi au in fiecare zi si gasesc de mancare. Natura are o mai mare intelepciune decat a omului desi noi ne consideram superiori. Desi suntem niste animale ne lipeste aceasta intelepciune.

Omul este singura specie care se opune naturalului. Lui cand nu ii este foame mananca, cand il doare ceva zambeste, gandim ceva si spunem altceva.

Ca atare noi oamenii ne prefacem toata viata ca nu ne prefacem, continuand sa ne prefacem ca nu ne prefacem. Toate acestea genereaza in oameni o serie de conflicte care ii face sa cheltuiasca o cantitate imensa de energie vitala. Acesta este un adevar foarte trist.

Ne prefacem intotdeauna ca nu ne prefacem cu toate ca in inconstientul nostru stim ca pe undeva gresim. Aceasta greseala ne urmareste din neam in neam, o cunoastem dar pentru ca nu mai avem putere sa luptam impotriva ei ne creem acest alibi. De ce? Necunoscnad nimic aproapre din mecanismele vietii, mecanismele interioare, interconexiunile si dependentele dintre ele omul se minte toata viata prefacandu-se ca nu se minte, prefacandu-ca ca el chiar cunoaste adevarul. Pentru asta cheltuieste o energie imensa in cursul vietii, drept urmare asta il face sa traiasca mult mai putin decat in mod normal.

Ca atare alegerile noastre ne fac sa traim mai putin. Asta se numeste sinucidere. Din perspectiva legilor vietii noi suntem o specie si ne supunem tuturor legilor oricarei alte specii. Acelesi instincte functioneaza si in noi. Necunosterea lor sau abaterea de la ele sau iesirea din zona plapumii legilor vietii ne pedepseste foarte mult.

Noi toti am invatat sa fim predictibili. Folosim sabloane pentru tot ceea ce ne inconjoara, pentru iubire de exemplu. Nu stim ce se ascunde in spatele acestui cuvant, cum se dezvolta, cum creste, ce poti face cu acest instrument numit iubire in interior cat si in exterior. Si astfel ajungem sa-i condamnam pe ceilalti ca nu ne iubesc sau ca nu stiu sa iubeasca.

Oamenii se aseamana in natura lor. Obiceiurile par sa ii diferentieze.

Fiecare are un sablon sau un cliseu si cel mai grav este ca atunci cand omul nu stie practic nimic el incearca sa isi impuna necunoasterea, considerata de catre el cunoastere pe care incearca sa o impuna de foarte multe ori cu violenta, propria lui viziune, moft sau pretentie, nicidecum adevar in mintea celuilalt si sa il oblige pe celalalt sa traiasca conform propriilor sale pretentii. In fiecare dintre noi se ascunde un despot absolut.

Actiunile hotarasc fericirea sau nefericirea oamenilor!

In functie de alegerile pe care le facem intr-o viata dam consistenta. Dar noi de cand ne nastem avem butonul pe care sa apasam, avem calea pe care sa umblam. Nu ne poate obliga nimeni sa mergem impotriva vointei noastre. Trebuie noi sa consimtim, sa acceptam cliseul ca dupa aceea cliseul sa devina stapanul nostru.

Cliseele nu sunt rele. Instinctul este un cliseu, o experienta. In cursul vietii noi capatam tot felul de experiente, tragem din ele o concluzie care de cele mai multe ori este gresita. Condensam acea experinta in noi si ea se transforma intr-un sablon, adica devine o parte din noi. Interpretam un anumit eveniment, ii dam valoare. Mai tarziu granita dintre interpretare si realitate se sterge, noi uitam si avem impresia ca realitatea este asa pentru ca noi asa am descris-o.

Ceea ce il conduce pe om pe cai gresite nu este dusmanul sau, ci mintea sa.

Iesind din zona de confort ne dezvoltam pentru ca dezvoltarea se produce numai afara din zona de confort. Este foarte importanta atitudinea noastra fata de evenimente, cum le privim, interpretam si ce facem. Ce este bine si nu ce trebui. Ca atare nimeni, niciodata nimic nu trebuie. Trebuie este doar atunci cand ne este impus dinafara de obicei cu pistolul la cap sau cutitul la gat si nu mai avem variante de alegere. Atunci trebuie intradevar sa facem orice ca sa supravietuim situatiei respective.

Pentru a acumula cea mai mare forma de placere existenta vreodata pe fata pamantului si mai ales la om este placerea de a continua viata. Atunci trebuie sa facem orice ca sa supravietuim si totusi auzim zilnic oameni care trebuie sa faca ceva, sa lupte de exemplu. De ce trebuie sa lupte?

O greseala este sa generalizam. Sunt lucruri care trebuie si lucruri care nu trebuie. De exemplu noi trebuie sa respiram, nu putem trai fata asta si trebuie sa respiram.

Ca sa supravietuim trebuie sa castigam bani, fara ei nu avem nimic, nu avem alternativa. Societatea nu ne ofera alternativa de a trai fara bani. Atunci cand ceva trebuie, creierul nostru percepe ca in varianta respectiva noi nu avem posibilitatea de alegere si daca nu avem o posibilitate de alegere suntem pusi in fata unei situatii de amenintare la propria persoana si propria viata si in momentul acela incepem sa cheltuim energie pentru a supravietui.

De aceea pentru a nu ne simti constransi putem folosi un alt cuvant si anume vreau. Vrem sa castigam, vrem sa muncim si nu trebuie. Este ceva ce tine de propria noastra decizie.

Una este sa doresti sa faci ceva si propria dorinta ne pune in miscare si dinamica si alta este a trebui sa faci ceva pentru ca in momentul in care trebuie dar tu nu iti doresti lucrul acesta esti ca si condamnatul trimis la ghilotina.

Umerii sunt cazuti, privirea este in pamant, nu avem nici un fel de perspectiva al vreunui bine care ar putea sa ni se intample pe drumul de la celula catre ghilotina.

Ghilotina poate sa fie intalnirea cu un om cu care nu vrem sa ne vedem si totusi consimtim sa ne vedem impotriva vointei noastre sau poate sa fie sotia sau sotul la care ne intoarcem acasa dupa orele de lucru. Ghilotina asta nu este neaparat un instrument care ne decapiteaza fizic ratiunea de vointa. Pur si simplu noi traim cu aceasta ghilotina pe care o ascundem in spatele verbului a trebui.

Aici intervine alegerea constienta. Noi de fiecare data alegem si cand trebuie si cand nu trebuie. Numai ca majoritatea alegerilor noastre in cursul vietii nu sunt constientizate de catre noi. Le facem in virtutea a ceva, impinsi de ceva, de cele mai multe ori de catre frici, unul dintre instinctele noastre cele mai mari de a supravietui.

Tot ceea ce avem intr-o viata este suma obisnuintelor noastre. Tot ce nu avem si nici nu vom avea este tot suma acelorlasi obisnuinte. Adica un om care se trezeste ca este  bolnav de ciroza ar trebui sa inteleaga ca nu exista un virus care din intamplare a ales sa se dezvolte in el, ci obisnuintele care au devenit caracterologice devin destinul acelui individ.

Obisnuinta de a bea, de consuma dorguri, de a trai nefericit. Oamenii vor sa traiasca fericiti, toti oamenii vor asta, avem in instinct, este una dintre trebuintele noastre de baza setate de catre mama natura, de catre chiar Dumnezeu.

Oamenii sunt nefericiti. Suma totala a trebuintelor lui nu ii permit sa fie fericit, bogat si instarit. Pentru a trai un alt nivel de viata omul trebuie sa aduca in viata lui macar cateva obisnuinte noi care pana acum nu le avea. Pentru a obtine acele noi obisnuinte trebuie sa iasa din zona de confort. Oamenii traiesc prost in aceasta zona de confort, insa este confortabil asa. De aceea putem spune ca nu intotdeauna confortul este sinonim cu fericirea.

Marea majoritate dintre noi avem o serie de clisee care ne tin cumva intr-o incordare continua si nefericire launtrica. Ca atare energia consumata este in doze mai mari, iar viata este o continua lupta.

Noi tot timpul luptam cu evenimentele, cu situatiile si contextul. Omul traieste sarac, nu ca el nu ar putea trai bogat, ar putea sa isi faca orice doreste ca sa isi imbunatateasca situatia lui materiala si totusi el nu face nimic. In schimb el face o poveste foarte frumoasa despre cum nu a ajuns el bogat. Da vina pe destin, pe parinti, educatie, societate si tot ce ii iese in cale. In momentul in care oamenii reusesc sa constuiasca o filozofie care sa justifice esecul punandu-l in seama ticalosiei altora care nu au vrut sa imparta si cu el beneficiile puterii, el nu face decat sa isi certifice si justifice propria impotenta, propria incapacitate de a lupta pana la capat, pentru a dobandi ceea ce ar fi trebuit sa dobandeasca.

S-a inventat karma, un alt tap ispasitor pentru insuccesele oamenilor. Pana la urma nu conteaza pe cine dam vina, important este ca avem un vinovat.

Cei care ies cel mai des din zona de confort sunt neconformistii sau altfel spus nebunii veseli. Ei sunt cei care de regula sparg tiparele.

Au iesit din zona de confort si au dobandit un alt set de obisnuinte. Exista un set de obisnuinte pe care daca le incarcam in noi putem sa devenim tot ceea ce ne dorim.

Nu conteaza ce crezi ci conteaza rezultatele . Daca tu crezi ca poti respira sub apa si te incapatenezi sa nu renunti la convingerea asta, probabil mori inecat.

Ce valoare are faptul ca ai crezut cu tarie ca poti respira sub apa? La fel, in orice domeniu al vietii, sanatate, iubire bani si restul, ce conteaza ce crezi? Conteaza ce obtii cu ce crezi. Pastreaza-ti deci mintea deschisa pentru posibilitati si ramai o fire curioasa pentru ce e nou. Convingerile nu sunt decat o puscarie pentru minte si suflet. Prin urmare suntem ceea ce alegem sa fim.